Irina, un copil lăsat la un an

Irina a fost o fetiţă foarte dorită. Părinţii ei şi cei apropiaţi o iubeau mult dinainte să se nască. Se dorea ca fetiţa să aibă cel mai frumos nume din lume aşa că s-a făcut o listă.
Ziua în care s-a născut a fost cu adevărat emoţionantă, la o lună după eclipsa din ‘99. I s-au ales două nume: Irina Larisa.
Toţi erau nerăbdători să o vadă pe scumpa familiei. Când a ajuns acasă a fost vizitată de toată lumea iar ea nu făcea decât să stea în pătuţul ei cuminte ca un lucruşor deosebit.
Avea ochii albaştri şi ne întrebam dacă îi vor rămâne aşa pentru că majoritatea copiilor la naştere au ochii albaştri.
Ne puneam tot felul de întrebări: ne vede, ne aude, ştie cine suntem, când începe să râdă, când va îngâna silabe?
În fiecare zi ne plimbam pe lângă pătuţul ei şi o vedeam cum creşte. Reuşea să atragă atenţia tuturor, era centrul existenţei noastre.

La primele silabe îngânate a fost sărbătoare, la fel şi la primele dăţi când a râs. Eram chemaţi toţi pe lângă ea să o vedem cum râde. Stătea pe burtică, avea părul ridicat iar noi cei mari ne schimonoseam în fel şi chip pe lângă ea ca să o facem să râdă.
O hrăneam toţi, aveam grijă de ea, îi schimbam scutecele. Ne plăcea mult noul membru al familiei.
Chiar dacă situaţia financiară nu era prea bună încercam să-i oferim tot ce e mai bun.
Cu timpul lucrurile s-au înrăutăţit. Era nevoie de bani iar singura soluţie la care s-a ajuns a fost ca tăticul ei să plece din ţară. Ziua plecării a fost foarte grea pentru el. Era destul de ataşat de Iri. Îmi aduc aminte o zi în care am intrat în cameră şi l-am văzut cum se juca cu apa din două pahare, o turna când în unul, când în altul. L-am întrebat ce face şi mi-a zis că aşa o determină pe Iri să înveţe să nu mai facă în scutece.

Iri avea 6 luni când tăticul ei a plecat de lângă ea. A fost o despărţire grea dar circumstanţele l-au obligat. Orice tătic ar vrea să rămână alături de copilul lui şi să-l vadă cum creşte iar ţara în care trăieşte l-a privat de acest lucru.
După plecare Iri, copilă fiind a simţit lipsa tăticului şi s-a îmbolnăvit. Au fost momente foarte grele.
La câteva luni a trebuit să plece şi mama ei. Într-o ţară străină se încerca o construire a unui viitor mai bun pentru Iri. Părinţii ei se sacrificau pentru ea, o sacrificau şi pe ea.
Irina a rămas în grija bunicilor la numai un anişor.
Părinţii au traversat momente grave departe de fiica lor dar aceasta era singura lor soluţie de a supavieţui şi de a-i crea un viitor .
După doi ani de zile când ei aveau acte în regulă, mama ei a venit în ţară ca să o vadă. În aeroport fetiţa nu a recunoscut-o şi a început să plângă atunci când era strânsă cu disperare la piept.
Mama plângea şi ea. Era copilul ei iubit pe care nu-l văzuse doi ani, la care visase zi de zi.
Au stat împreună o lună, apoi ea a plecat din nou.
La o jumătate de an părinţii ei au revenit în ţară împreună. Familia s-a reîntregit iar bucuria era imensă.
Au petrecut împreună o vacanţă de neuitat iar la plecare Irina nu a mai rămas în ţară, a fost luată cu părinţii ei.
A plecat în altă ţară unde s-a adaptat foarte bine.
A mers la şcoală de la 6 ani şi şi-a făcut noi prieteni. Şi chiar dacă este plecată de 5 ani ea ştie să vorbească foarte bine româneşte şi de asemenea ştie să scrie. Vrea să se facă doctoriţă şi învaţă pentru acest lucru.
Ia ore de pian, a făcut cursuri de inot, îi place să cânte, să se joace în parc alături de prietenele ei…dar cel mai bine se simte când vine în vacanţă în România.
Astăzi stăm din nou toţi pe lângă ea şi îi povestim cum era când ea a apărut în viaţa noastră. Ea râde şi începe din nou să gângurească distrându-ne.
Ne degajează cântându-ne la orgă şi povestindu-ne chestii de domnişoară. Îşi impune punctul de vedere şi deja visează să fie mare şi independentă. Ştie că pentru acest lucru trebuie să înveţe mult.
Iri, te iubim mult!